INFO Vaslui

Ziar Vaslui | Știri Vaslui

Un fiu de țăran din Muntenii de Jos, primul primar al Vasluiului

Stefan Angheluta

Un fiu de țăran din Muntenii de Jos, primul primar al Vasluiului – Postelnicul Ştefan Angheluţă (1799 – 1876)

„Se ridicase la mare onoare şi la o situaţie politică, un om din popor – Ştefan Angheluţă – care din mare arendaş al moşiilor mănăstireşti din Vaslui, ajunsese mare proprietar. În jurul acestui Ştefan Angheluţă s-a grupat tot spiritul nou de democraţie, de emancipare ca: G. Petala, C. Sion, M. Kogălniceanu şi, fiind ales preşedinte al Eforiei Vasluiului în anul 1853, provoacă conflictul între târgoveţi şi proprietară, prin sechestrarea tuturor veniturilor domeniale ale Elenei Şubin”(1).

Aşa îl descrie Ghibănescu pe cel care avea să devină postelnicul Ştefan Angheluţă, un personaj foarte controversat, care a parcurs, treaptă cu treaptă, mărirea dar şi decăderea.

Originar din satul Muntenii de Jos, dintr-o familie modestă, fiul lui Angheluţă Simion era om energic şi ambiţios care nu s-a lăsat încurcat de scrupule sau mustrări de conştiinţă pentru a accede spre vârful ierarhiei sociale. Numele de familie era Simion, dar, după obiceiul de atunci, când numele de botez al tatălui adesea rămânea drept familia fiului, şi el s-a numit numai Ştefan Angheluţă şi aşa îl găsim însemnat pretutindeni.

Înălţarea sa atât de grabnică, din fiu de sătean la rangul de mare proprietar, de mare boier şi de mare om politic, a uimit pe toată lumea, deoarece avea să ajungă Președinte al Eforiei Vasluiului, în anul 1853, funcție similară cu cea de primar. În Arhondologia Moldovei, scrisă de paharnicul Costandin Sion, se spune despre neamul Angheluţă, că „sunt un neam porecliţi de pe numele părinţilor lor, unul la Vasluiu, făcut spătar de Mihai vodă pentru că-i bogat, tatăl său ţăran birnic din satul Muntenii de gios. Angheluţă pâslarul au fost multă vreme crâşmar la tatăl meu de la (1)809 păn la (1)812, la ratoşul Bahnarilor, de la gura Muntenilor, unde au găsit o comoară şi apoi şi au cumpărat dugheană în Vasluiu, şi fiii săi ţiind multă vreme în posesie Bahnariu, Moara Grecilor şi Negreştii, s-au înstărit foarte, încât pe lângă că s-au boerit, şi-au făcut casă cu două rânduri în Vasluiu, apoi au cumpărat şi de veci moşiea Bahnarii, de la Iorgu fiiul logofătului Neculai Stratulat. Însă nu are acest Angheluţă urmaşi, mai sunt alţi Angheluţă la Tutova, toţi însă rădicaţi din proşti, dar moldoveni”(2).

Unii, chiar dintre cei ce l-au cunoscut, au explicat această repede înălţare a sa, prin norocul său pe când ducea chirie de la Vaslui la Galaţi, dimpreună cu alţi consăteni. La podul Olisei, în dreptul gării Munteni, în timpul unui popas, Ştefan Angheluţă ar fi zărit un cazan cu galbeni, ascuns în pământ. Aceasta este comoara de care vorbeşte paharnicul Sion. Cu aceşti bani ar fi cumpărat dugheană în Vaslui, ar fi arendat moşii şi apoi a cumpărat moşia Chiţoc-Bahnari, în anul 1848, de la aga Iorgu Stratulat. Dar, se poate ca înălţarea sa să fie rodul unei minţi agere şi a unei munci sârguitoare, deoarece vedem că de tânăr, la 21 ani, deja căpătase rangul boieresc de polcovnic şi locuia în Vaslui, conform catagrafiei târgului Vaslui din anul 1820, unde îl găsim înscris pe „Ştefan Angheluţă polcovnic”(3) între alţi opt polcovnici cu cărţi domneşti.

După cumpărarea moşiei Chiţoc-Bahnari, spătarul Ştefan Angheluţă a acordat o atenţie specială satului Chiţoc, unde a sporit numărul locuitorilor cu oameni aduşi din alte părţi, a făcut un iaz şi o fabrică de spirt, a zidit o biserică între anii 1852-1855 şi a înfiinţat o şcoală catehetică în 1857.

Construirea unei şcoli cu un statut special era mai puţin obişnuită, aproape incompatibilă cu personajul de faţă, deoarece Ştefan Angheluţă este întâlnit foarte frecvent în fondurile de documente păstrate în arhivele ieşene, în procese cu diverşi proprietari pentru bani sau ţigani, cu căldărari, croitori, evrei, cu locuitorii din Dobârceni şi Muntenii de Jos, pentru objiduire, cu locuitorii din Lipovăţ, pentru tăiere de pădure, cu arendaşii moşiei Lipovăţ şi cu răzeşii din Orgoeşti, pentru încălcări de hotar

Edificatoare este scrisoarea pe care George Suţu o trimitea, din Vaslui, la 23 iunie 1849, marelui logofăt al Moldovei, prin care îl înştiinţa asupra morţii vătafului Enachi Popa, cauzată de bătaia primită din partea spătarului Ştefan Angheluţă. Numitul spătar s-ar fi aflat la a şaptea ispravă de acest gen, cele anterioare fiind muşamalizate sau, după cum spune autorul scrisorii, „îngropate sub galbenii săi’’.

Totodată, în scrisoare se preciza că acuzatul, care avea o avere foarte mare, făcea presiuni asupra familiei victimei pentru a scăpa de pedeapsă, anchetatorul numit străduindu-se să acopere crima. Marelui logofăt i se cere să numească o nouă comisie de anchetă, sub conducerea unui ,,om de încredere care să aplice legea în toată severitatea sa”(4).

Dar acest demers avea să fie zadarnic, spătarul Angheluţă fiind achitat.

Poate de aceea, mustrat de conştiinţă şi dorind să-şi spele păcatele, construieşte biserica de la Chiţoc, conform inscripţiei ce a fost pictată deasupra uşii bisericii de zugravul Gheorghe Ulinescu, înainte de sfinţirea acesteia din 1855, rămasă însemnată în Sinodicul bisericii de preotul Enache Buzdugan, la 1885: „Acest sfânt locaş, cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul Arhidiacon Ştefan s-a făcut din temelie până la sfârşit de robii lui Dumnezeu Ştefan Angheluţă şi soţia sa Smaranda. Sfinţindu-se de Prea Sfinţitul Episcop de Huşi Meletie Istrati la anul 1855 Sept(embrie) în 30 zile, în timpul blagoslovitului domn Grigorie Alexandru Ghica Voievod, fiind Mitropolit a Moldovei P.S. Chirio Chir Sofronie Miclescu”(5).

La 1860 zideşte biserica de la Bahnari, la fel de arătoasă ca cea de la Chiţoc. Dar cea mai importantă operă filantropică a fost înfiinţarea şi întreţinerea şcolii catehetice de la Chiţoc, care se deosebea de celelalte şcoli existente în epocă, în primul rând prin faptul că avea internat, toate cheltuielile privind rechizitele, hrana, îmbrăcămintea şi cazarea elevilor fiind suportate de către proprietar. Şcoala era destintă copiilor de săteni indifferent de satul de origine, fapt ce explică provenienţa acestora nu numai din judeţele Vaslui şi Tutova, ci şi din ţinuturi mai îndepărtate precum Covurlui şi Tecuci. Elevii purtau uniformă, iar la haine aveau nasturi de metal cu iniţialele „A. S.” (Angheluţă Ştefan).

Şcoala de la Chiţoc funcţiona după programa şcolilor primare de la oraşe, elevii săi studiind şi muzica vocală, cântările bisericeşti, ,,cunoştinţe din limba latină şi ştiinţele naturale”(6). Ştefan Angheluţă obţinuse, pe cheltuiala sa, şase locuri în cadrul Seminarului din Huşi, pentru absolvenţii

şcolii sale. Unul dintre cei 21 de preoţi, care au învăţat la şcoala din Chiţoc, a fost Ioan Antonovici, care avea să urce treptele ierarhiei bisericeşti, devenind episcope, dar care a fost şi un important istoric, autor al unor de lucrări de o mare importanţă.

Întreţinerea şcolii sale catehetice, a elevilor cu hrană, haine, cărţi, cheltuelile cu personalul, precum şi alte opere de binefacere, l-au ruinat pe Ştefan Angheluţă. Când creditorul lui, Costache Bacalbaşa, un grec din Galaţi, sechestrează moşia Chiţoc-Bahnari, şcoala este închisă, în anul 1874. Cel care ctitorise două biserici, întreţinuse o şcoală timp de 17 ani, avusese moşii şi o avere fabuloasă, moare sărac şi este înmormântat, din colectă publică, în cimitirul bisericii „Sfântul Ioan” din Vaslui, în anul 1876.

Indiferent de faptele sale, făcute din dorinţa de înnavuţire, el rămâne un personaj important al epocii în care a trăit, un fiu al Muntenilor de Jos, un mic sat al mănăstirii Barnovschi, care a reuşit, prin operele sale caritabile, să influenţeze destinul multor copii de ţărani.

La înmormântarea sa, în toamna anului 1876, diaconul Enache Buzdugan, fostul director al şcolii din Chiţoc şi psaltul Tudurache Negură, catehet la aceeaşi şcoală, „au adunat din Vaslui şi împrejurimi o parte din foştii elevi ai Şcoalei catehetice, ce întâmplător s-au găsit, şi toţi cu lacrămi în ochi, au cântat pentru ultima dată în jurul aceluia, care în viaţa sa simţea o mare plăcere să intre în biserică în cântări de slavă. Şi când ctitorul era coborât în mormânt, corul parcă nu mai putea termina cântarea: veşnica lui pomenire…

Asa s-a despărţit filantropul de ocrotiţii săi”(7).

Romică Brunchi

1 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XV, Vasluiul. Studiu şi documente, Iaşi, 1926, p. XLVIII.

2. Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane, de paharnicul Constantin Sion. Cu o prefaţă analitică de Gh. Ghibănescu, Iaşi, 1892, p. 17-18.

3. Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XV, p. 258.

4. Gheorghe Baciu, Contribuţii privind istoria comunei Lipovăţ, Iaşi, 2014, p.126.

5. Ibidem.

6. Preot Ioan P. Popa, Credinţă şi istorie, p. 139.

7. Ioan Antonovici, Istoria comunei Bogdana, Bucureşti, 1905, p. CLIV

  • sursă foto – tesalut.ro/vaslui/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *