Regina Maria a României a fost una dintre figurile emblematice ale României din timpul Primului Război Mondial. Născută în Marea Britanie, ca fiică a lui Alfred de Saxa-Coburg-Gotha, duce de Edinburgh, fiul Reginei Victoria, și a Mariei Alexandrovna, mare ducesă a Rusiei, fiica țarului Alexandru al II-lea, Maria avea să se căsătorească în 1892 cu Principele Moștenitor Ferdinand al României. După ce s-a stabilit în România, a devenit în scurt timp una dintre cele mai iubite personalități. După moartea Regelui Carol I, Maria a devenit Regină a României, în anul 1914. De la bun început, ea a fost de partea Antantei și a luptat pentru intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. Atât de mult și-a iubit poporul adoptiv, încât Maria a trecut, în 1926, de Bunavestire, la ortodoxie. Într-o ceremonie desfășurată la Palatul Regal, ea fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române de către Patriahul Miron Cristea.
Din dorința de a o apropia de armata, Regele Carol I avea s-o numească, în anul 1896, Comandor Onorific al Regimentului 4 Roșiori. Principesa Maria, viitoare Regina, a îmbrăcat cu bucurie uniforma și a condus călare la manifestările oficiale în fruntea regimentului ei. A fost numită “Regina Soldat” pentru că a stat aproape de regimentul ei în timpul primului razboi Mondial, de multe ori riscându-și viața.
Când România a declarat război Austro-Ungariei, Regina Maria a României s-a implicat în organizarea serviciului de Cruce Roșie, care se afla sub Înaltul Său Patronaj. Prima misiune asumată de Regina Maria a fost organizarea și coordonarea serviciilor de ambulanță care trebuia să îi preia pe răniții de pe front. Epidemia de tifos din armata română nu a împiedicat-o să stea în spital printre bolnavii contagioși și să-i îngrijească împreună zi de zi, chiar dacă fiul ei Mircea murise în 1916 tot din cauza aceleiași maladii.
Activitatea reginei nu s-a rezumat însă doar la îngrijirea soldaţilor. Cu o voinţă nemaipomenită, ea a susţinut ideea rezistenţei Armatei române în „triunghiul morţii”, petecul de pământ ce mai rămăsese liber din România.
Reginei Maria avea să-și noteze în jurnalul ei: “Doamne, dacă vreodată o femeie a avut nevoie de ajutorul Tău, eu sunt aceea! Dar Tu eşti aşa de sus, deasupra în cer, îngrozitor de departe! Însă voi încerca, voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumina nu e. Voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini până la amarul sfârşit. Iar daca îmi va fi scris să fiu învinsă, la urma urmei, vreau să cad cu faţa spre duşman.”
A decedat în 1938, la 63 de ani. Înmormântarea a fost emoționantă, întreg Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare violetă, culoarea sa preferată. După sicriu mergea calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe. „A fost înmormântat un soldat, scria un ziar al timpului. Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”.
Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pamânt și patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată nici unui alt om.În simbolistica militară acest gest se traduce “ne îngropăm odată cu tine!”
A cerut ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a reședinței din Balcic, aflată acum pe teritoriul Bulgariei. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima reginei a fost mutată la Bran.
În testament, regina avea să să lase un mesaj emoționat poporului său:
„Te binecuvântez, iubită Romanie, patria bucuriei şi durerii mele, frumoasă Ţară care ai trăit în inima mea. Minunată Ţară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat şi eu, şi mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit… Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez.”
