În satul românesc de odinioară, oamenii trăiau cum apucaseră din bătrâni: frumos şi liniştit. Cea mai mare bogăţie era pământul. Oamenii trăiau cu frica de Dumnezeu şi de păcat şi ştiau că tot răul aduce pedeapsa de sus, de aceea fiecare încerca să facă bine. Cu ani în urmă, inginerul Sîrbu Stelian, care pe atunci era viceprimar în comuna Muntenii de Jos, mi-a dat un manuscris în care sunt cuprinse gândurile unui bătrân al satului Mânjeşti, Ioan Chişcă, scrise în anul 1942. Manuscrisul a fost copiat dintr-un caiet de fiul bătrânului, după cum mărturiseşte în cele câteva rânduri scrise la începutul transcrierii: „24 Februarie 1975, zi în care cu multă plăcere şi profundă emoţie transcriu ceea ce Tătaica a scris pe un caiet în ziua de 27 Septembrie 1942, la locul numit Secuia, proprietatea sa cumpărată de la boierul C-tin Leonida, din satul Tărzii”. Gândurile simple ale bătrânului din Mânjeşti m-au dus în lumea satului românesc de odinioară, pe un tărâm pierdut. Şi pentru ca amintirile acestea să nu se piardă, am decis să le public în această lucrare.
„Secuia, 27 Septembrie 1942.
Azi e ultima zi de Duminecă din luna lui Septembrie. Am foarte multe de pus la cale pe ziua de mâine şi pentru săptămâna ce începe mâine, însă le-am lăsat pe toate şi am venit cu boii să-i pasc şi să mai iau seamă de viişoară căci are puţină pomuşoară şi poate voiu face ceva vin. Din ce în ce ajungem zile mai grele şi eu mă întreb: oare aceasta vrea Dumnezeu sau numai oamenii? Eu, după mine, nu-mi vine a crede că Dumnezeu aduce aceasta, că e foarte milostiv şi iertător, de aceea eu cred că numai oamenii singuri sânt de vină căci Dumnezeu prin gura Sfinţilor Lui le-au spus: nu furaţi, nu doriţi ce nu este al vostru, nu înşelaţi, nu huliţi, nu vă urâţi. Ce vă place să vă facă vouă oamenii, faceţi voi lor asemnea, ce ţie nu-ţi place nu face, nu fi leneş şi câte altele… Acum să luăm pe una de pildă: 1) Ce ţie nu-ţi place altuia nu face şi 2) Ce vă place vouă să vă facă vouă oamenii făcuţi voi lor asemenea.
Ce ţie nu-ţi place să-ţi fure munca, lucrul şi altele ale tale, fă aşa şi de exemplu, nu căuta că-ţi fură alţii, lasă să cadă numai ei în păcat, căci numai aşa vei face voia lui Dumnezeu. Dacă numai aceste două porunci s-ar păzi ce bine ar fi, ar lipsi multe angarale de pe spatele nostru: pentru aceasta ni-au trimis stăpânire pentru a înfrâna răul şi răutatea noastră. Au pus o mulţime de supraveghetori asupra noastră, toţi aceştia nu-şi pot căuta de munca lor ca să poată trăi, căci ei stau mereu după noi şi în calea noastră spre a ne opri de la rău. Acum, acestora le trebuie şi lor mâncare, îmbrăcăminte şi altele ca la fiecare om, însă fiind ţinuţi mereu după noi nu-şi pot agonisi cele trebuitoare vieţii şi atunci stăpînirea a venit cu orânduire ca noi să-i ţinem din munca ca să poată trăi şi cu cât răutatea noastră se va înmulţi aşa ei se vor înmulţi, înmulţindu-se şi obligaţia noastră tot mai mult şi din această cauză trebuie să muncim mai mult, adică şi pentru cei ce din cauza noastră nu-şi pot agonisi ei singuri cele trebuitoare vieţii lor. Stau la umbra zărzăraşului din marginea viei, mă uit la câmp, care azi este mohorât, pare că nu mai e pe el frumuseţea de acum 4-5 luni mai în urmă când ciocârlia striga: la plug, se urca sus, sus, ca apoi odată să se coboare vertiginos. Cucul îmi cântă în salcâm de pe malul Bârladului, privighetoarea îşi zicea şi ea ale sale versuri drăguţe. Astăzi, totul s-a schimbat, pare a jale. Câmpiile şi dealurile acoperite de un covor verde, iar când pe răcoare serii, în adierea unui vântuleţ uşor aducea mirosul de flori de tei din codru, de prin prejur şi altele… Astăzi totul s-a schimbat, pare că e-n jale de aceea mă gândesc la tinereţea, la acea tinereţe cîntată: „Tinereţe haine scumpe, te-aş purta nu teaş mai rupe!” Îmi aduc aminte, acum 50 ani în urmă, în luna iulie eram la secere la boierul Leonida Constantin, proprietarul moşiei, eram peste 300 de oameni înşiraţi pe lan, se plătea 2 lei zilnic şi mâncare foarte bună. Chiar în râpuşoara dintre vii era fântâna pe care eu am destupat-o, ştiam de atunci că este apă, apoi de nu mi-ar fi spus pe atunci: „Măi băiete, peste 50 ani va fi moşia ta!”, nu aş fi crezut nici în ruptul capului. Boierul de multe ori a vrut să vândă moşia Secuiei, 200-300 lei fălcia, însă nu avea cine să o cumpere, nu era îndemânare, n-avea cine se pune în fruntea poporului ca să se facă aşa ceva. Aveam pe atunci 16-17 ani şi la noi deşi erau răzeşi vechi de-ai lui Ştefan cel Mare, oamenii aveau puţin pământ, 4 fălcii, cinci, şase, şapte, cel mult, numai de Petrache Popa, Mihalache Popa şi Obrejeştii aveau peste 20-30-40 fălcii, urmaşii lor au rămas mai în urma altora; cu toate că lumea nu avea pământ, era multă veselie. În timpul prăşitului ne lăsam de la prăşit când era soarele mai susuşor, pân la asfinţit eram acasă.Cârduiri, cârduiri, flăcăiaşi şi fete alergau şi se-ajungeau, râdeau, glumeau, cântau, de răsunua dealurile şi văile, astăzi toate s-au trecut, pare că au intrat în pământ. Ceva monoton parcă apasă. Ceva greu, ceva neobişnuit, fiecare pare că se furişează, nu-l vezi nici dimineaţa când pleacă nici seara. Ce schimbare mare! Am văzut, am trăit aşa şi pare că mai nu îmi vine nici mie a crede ce au fost, dar cine nu a văzut…? Toate Sărbătorile Paştilor şi Duminicile până la Duminica Mare hora cu scrânciob nu lipsa, apoi fetele care erau mai întrebate toată ziua sta în scrânciob, se făcea concurenţă de la fete, un fel de mezat şi iaca cum: un flăcău cu o fată cele mult întrebate erau în poliţă, scrânciobul se urca sus şi venea jos (cum era a lui Safir), când au ajuns jos, alt flăcău care vrea şi el să se dea în scrânciob cu acea fată chema cămaraşul şi oprea scrânciobul (cămăraş se chema strângătorul de bani). Flăcăul care vrea să se urce cu acea fată întreba pe acel ce era deja cu fata în poliţă: Ce dai? Celălalt spunea: 10-20-30 de bani, celălalt dădea mai mult şi aşa îi lua locul, celălalt care a fost coborât de lângă fată când ajungea jos el se opreşte imediat şi iar concurenţă pînă unul din doi se lehămeseşte şi se lasă. Apoi femeile şi babele împrejur: – Ai văzut hăi, fata cutare toată ziua a şezut în scrânciob, apoi se mănâncă Toader a lui … cu Ion a Frăsânei de la dânsa are să se întâmple ceva de la fata aia şi ea-i vinovată, căci ea vorbeşte cu amândoi! Seara, când asfinţeşte soarele nici o fată nu mai era la joc, toţi flăcăii plecaţi pe acasă, doar câte un flăcăiaş mai ţinea calea la câte o fetişcană, o ţinea de vorbă. Azi, hora se începe nu ca mai înainte, acum la toaca şi stau până se întunecă. Ce schimbare! …. Eram la şcoală prin clasa III-a. Cartea îmi era dragă nu glumă, însă urmam la şcoală de prin noiembrie până primăvară, apoi la plug şi din când în când la şcoală. Cu toate acestea nu mă întrecea nimeni, mai cu seamă la artimetică, limba română şi geometrie, nimeni nu mă putea întrece, apoi alde tata zicea: doar nu am să-l fac popă. Doamne, ce m-aşi fi dus şi eu mai departe dar cum, tata nu avea mijloace. În fine, cu chiu cu vai am urmat 5 clase;vara,în timpul vacanţei după prăşit păşteam boii; erau locuri rămase, pe la iezătură în susul Crasnei, Dumnezei, erau şi râpile Dumnezeilor. Eram băieţi mulţi câte 10-15 cu boi, vaci, căci în cireadă nu mai era iarbă pe aproape de Sf. Petru şi cum atunci oamenii aveau pământ puţin mântuiau repede prăşitul şi mai repede în restul timpului cine avea băieţi îi păştea boii peste Crasna, nu era pod, drumul ce ducea la Huşi trecea prin apă şi cum noi păşteam boii, pe acolo treceau evreii ce mergeau la Huşi de la Vaslui şi înapoi. Acolo era chita noastră: băieţii cu bulgări după ei cu alai: Hip, hip, hip, trece dracu pe sub ghiaţă/ Cu jidanu de mustaţă hip, hip! Jidanii pe atunci purtau perciuni şi halat lung ca harapii, barbă, apoi iară. Iese dracu din tăciune/ Cu jidanu de perciune hip, hop…! La jidani nu le zicea nimeni Domnule, le zicea Jupâne. Domnule şi Madam au venit mai încoace, eram eu flăcăoan, pe acel timp petrecea lumea! Adevărata bunică, Samaranda Popica, care crescuse pe mama, bunica adevărată era din Deleni, Caterina I. Blăniţă. Mama a rămas mică şi Smaranda Popica era sora bunicului I. Blăniţă din Deleni şi de aceea a luat pe mama mea de mică că nu avea copii şi a crescut-o. A murit acum vreo 35 ani în vîrstă de 110 ani. Ea la Vaslui nu mai mersese de mult, ne ducem noi târguiam, când veneam întreba de la cine am cumpărat. Ii spuneam de la Avram, Iţic, Moise şi alţii, dar ea atunci se mira. -Vai,dragu bunicăi, d-apoi de la jidani, îs boeri! -D-apoi cum bunică de la cine, români nu sânt ! -Ehei, cumpăram de la Furnică, Motaş! Şi alte nume ce ni le spunea, eu le auzeam, nu le dam atenţie; de ce nu era mintea de acuma că poate multe aflăm, lucruri ce s-au întâmplat, au fost, au trecut şi nu vor mai veni. Mai spunea cînd stăteau seara la sobă. Eu citeam şi scriam. Ea îmi spunea: – Acum e bine, dragu bunicăi; mai demult era rău. Eram micuşori, de câţi ani voiu fi fost, tatăl V. Blăniţă era căpitan de mazili, toate poruncile veneau la el, la noi acasă întotdeauna era câte un mazil, făcea de schimb. Odată a venit turcii care strângea haraciu, fetele cele mari s-au ascuns, sau vârât în nişte poloboace ce erau goale. Ei mâncau pâine cu miere, aveam prisacă mare. Mai mânca şi mămăliguţă cu unt, topeau untul în loc de apă şi aşa făceau mămăliguţă, aveam vaci cu viţei. Ele păşteau singure prin pădure. Casa era în marginea pădurei. La prânz venea vacile la muls, le mulgeam şi se duceau, veneau seara, porci de asemenea păstram în cârd prin pădure, mâncau jir, ghindă şi veneau de se culcau în ocol. Odată un lup se vede că a avut şi el treabă prin ocolul porcilor, când numai ce auzim: horo, horo. Aveam argat un rus rămas din război, când s-a dus, porcii întindea de lup prin ocol, n-a rămas nici o floacă din el ! Odată, turcii au pus să le taie o găină însă nu au smult-o, ei au jupito, apoi îmi punea pelea cu pene pe mine, zicea să-mi facă caţaveică. Mai spunea, pe atunci erau bandiţi, câte 7-8 călari, umblau ziua prin sate şi nu le zicea nimeni nimic. Ştiau greceşte, turceşte. Cu basmale la cap de jur împrejur, cu pistoale. În Deleni era un om care a fost luat de băiet de turci şi ţinut în Cetatea Brăilei 7 ani şi având un război cu ruşii la Brăila au scăpat; acolo învăţase bine greceşte şi turceşte. În acel timp erau atotputernici călugării greci. Dânsa spunea: călugării au luat moşia Mânjeştilor. Mânjeştii au avut moşia pînă-n satul Bulboaca. Procesul cu călugării greci s-au judecat în casa tatălui ei. Au venit 2 boieri de la Iaşi, de la Divan, purtau barbe mari, erau de faţă numai călugării şi acei boieri judecători ei au venit … De la Deleni însă nu au putut, din ce cauză nu mi-au spus, şi cum ei vorbeau greceşte, acel om care mai înainte fusese rob la turci şi fiindcă ştia greceşte a totstat printre ei şi a aflat că Mânjeştilor le ia moşia şi au luat-o după cum a spus bunica toate loturile vechi şi a lipovicenilor pînă-n apa Bârladului şi peste Bârlad pînă-n Zincaa fost a Mânjeştilor. Spunea bunica,că un Chişcă fără copii a fost dat partea lui mânăstirii şi grecii au profitat de acel act sau ce vor fi avut de la el. Îmi mai spunea, că Bohan din Mânjeşti avea 16 cai care umblau sălbatici prin pădure, au ajuns la ei în Deleni. Aveau păpuşoi în o curătură în pădure şi i-au prins acolo;din Bulboaca mergeai numai prin pădure până intrai în Mânjeşti. Îmi mai spunea bunica, că tatal ei citea în scriptură şi le spunea că la vremea de apoi va ieşi dracul pe pămînt, scrisorile vor merge pe sus … Vor eşi păseri cu pliscu de oţel şi când vor ciupi va da sângele, va ieşi car fără boi şi vor fi războaie mari, va merge sângele în pieptul calului şi se vor roade coaja copacilor de scările cailor (coaja la copaci s-a ros de dinţii cailor, am văzut-o) se va scula rusu şi va bate turcu, se va scula turcu alb şi va bate pe rus şi va înfinge suliţa în stariţa rusească, după asta va fi mare jale. Vor merge viii la morminte şi vor zice: ieşiţi voi morţi să intrăm noi viii, căci va fi foamete mare. După aceea se va scula rusu alb şi va duce pe turc până-n Ţarigrad şi după aceea va rămâne o turmă şi un păstor. De acuma, iar se vor duce viii şi vor zice: de acum eşiti morţi şi ne petrecem, dar cui va rămâne. Şi acum, când văd că din toate acestea s-au cam adeverit, te întrebi… Cine da în cuget la aceşti ţărani aşa simpli, că se întâmple lucruri care o parte s-au şi adeverit? Bunica e moartă de 35 de ani şi cu 110 fac 145 ani; pe când spunea ea, istorisea totul, să fi fost de 12-16-18 sau 20 ani, vă să zică cu 125 ani în urmă, ori pe atunci nu se vorbea macar de invenţia telefon, drum de fier sau automobil, dar unde mai pui aeroplanele, păserile de fier ce spintecă văzduhul, nu te face oare să stai şi să te gândeşti să te uiţi în juru-ţi să-ţi măsori mintea ca câtuşi de puţin să poţi străbate acest secret al văzduhului.
Soarele mai are câteva palme până se va da jos, boii s-au culcat. Mă uit pe dealul galbăn, nu mai aud veselie, pe şosea trece din când în când câte o căruţă sau car c-un om, dar grăbind spre casă mă cuprinde o jale de acel trecut vesel când zburdam în tinereţe, acel trecut cu care nu mă voiu mai întâlni niciodată.
Câmpule ai fost tânăr, ai fost frumos, avuta-i covor verde, acoperit apoi de floricele de toate culorile, unele mai frumoase ca altele, se întrec din miros care mai de care, pe tine au zburdat dragii mieluşei, au alergat viţeluşii, au ciugulit puişorii, au cântat şi s-au veselit fel de fel de păsărele, erai frumos, erai drăgălaş şi toate vietăţile s-au desfătat de frumuseţea ta. Acum ai început a te posomorî ca şi mine. Ai obosit sau ai îmbătrânit ca şi mine? Nu, nu, tu nu îmbătrâneşti! Poate ai obosit; te vei odihni, acuşi te părăseşte plugarul, te părăseşte păstorul, rămîi 3 luni în pace; te odihneşti, ţie iar îţi revin puterile iar eşti tînăr, iar eşti frumos, pe cînd eu, nu! Oricât m-aşi odihni, oricum m-aşi potrivi, oricât mi-aşi dori şi oricât m-aşi odihni, tot mai bătrân mă voi trezi”.
Sensibilitatea bătrânului Ioan Chişcă a fost moştenită de fiul acestuia, care-i va purta cu cinste numele. A devenit magistrat în Bucureşti, fiind unul dintre fruntaşii ţărănişti din perioada interbelică, colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. În perioada 26 august – 16 septembrie 1944 a fost prefect al Judeţului Vaslui, potrivit broşurii intitulate Trei săptămâni Prefect de Vaslui, apărută la Bucureşti, în 1944, care mi-a fost pusă la dispoziţie de nepotul său, Constantin Obreja, stabilit în satul Mânjeşti. Fostul prefect povesteşte greutăţile pe care le-a întâmpinat în perioada războiului, lipsurile şi greutăţile întâmpinate în acele zile de răstrişte pentru neamul românesc. Şi recunoaşte că i-a fost sfetnic tot un bătrân, pe care-l evocă în finalul broşurii amintite:
„Moş Lazăr Pone, dacă vei întâlni pe cineva care nu este îndeajuns de lămurit, te rog spune-i adevărul şi spune-i că în momente grele, eu însumi am alergat la bătrâneţea şi părul alb al d-tale, să mă sfătuie şi să mă încurajeze. Dacă nu am făcut prea mult, numai d-ta vei crede. Mai spune-le deasemenea că fiul judeţului lor de răzeşi n-a urât nici n-a duşmănit, nici n-a trădat şi nici n-a uitat originea.N-a uitat omenia, n-a uitat pe aproapele. N-a asmuţit la crime şi nici n-a permis să le facă alţii. Iar ca să nu se supere nimeni, toţi au fost puşi la lucru. Numai D-ta Moş Lazăr, nu ai aşteptat imboldul nimănui. Singurul care ţi-ai dat seama că şi mâine ne mai trebuie pâine şi ai plecat la arat. Ară mai departe Moş Lazăr, cu acelaş gând, de mii de ani! Când vor veni flăcăii plecaţi să tragă brazdă de hotar, vor întreba întâiu, dacă am tras brazdă pe ogor şi apoi, de celelalte.
Ion I. Chişcă, Magistrat,Bucureşti, 26 septembrie 1944”.
Prof.Romică Brunchi
